Ce este Populismul?
Cuvântul populism a fost folosit descrie o abordare de personalitate a conducerii. Este convingerea că voința cetățeanului obișnuit ar trebui să prevaleze asupra voinței elităi privilegiate. Cuvântul este adaptat de la cuvântul latin "populos", adică de la popor, și insinuând o legătură puternică cu democrația. Acesta combină, de obicei, elemente ale problemelor stângi și drepte opuse, cum ar fi interesele mari ale afacerilor și financiare, dar, de asemenea, sunt ostili frecvent la partidele socialiste și de muncă stabilite. Populismul a fost folosit pentru prima dată în 1890, când Mișcarea Populistă americană a lovit Partidul Democrat și populațiile rurale împotriva republicanilor urbani. Cuvântul populism a fost folosit și în legătură cu mișcarea rusă narodnichestvo din secolul al XIX-lea, care cuprindea, în mare parte, intelectuali care urau de sine și care aveau o prăpastie asupra țărănimii.
Populismul din întreaga lume
Populismul este prezent în multe țări democratizate de pe glob. În SUA, Bill of Rights și Declarația de Independență au deschis calea unui regim politic democratic care a promovat creșterea și supraviețuirea mișcărilor populiste. America Latină și Italia au stabilit puterea de stat pentru apărarea și împuternicirea clasei de elită prin reprimarea opoziției și prin instigarea programelor de bunăstare pentru minoritate. În Europa, populismul a apărut alături de democrație după primul război mondial, a fost promovat prin represiunea economiei, extinderea coloniilor de putere și creșterea puterii militare. În alte țări din întreaga lume, mișcările populiste se prezintă prin credințe naționaliste care au deschis calea pentru regimurile fasciste.
Domeniul de aplicare al populismului
Populismul poate să ia forme de mișcări democratice sau autoritare. În forma sa cea mai democratică, populismul caută să protejeze interesul cetățeanului obișnuit, maximizând puterea și autoritatea prin reforme, nu prin revoluție. În democrație, populismul este cel mai bine explicat de Mișcarea Populistă din SUA în 1892, când majoritatea cerințelor partidului, cum ar fi impozitele progresive, au fost adoptate ca legi și amendamente constituționale. În forma autoritaristă, populismul se învârte în jurul unui lider carismatic care face apel la întruchiparea voinței poporului prin consolidarea inițiativelor personale. În această formă personalizată de politică, partidele politice tind să-și piardă importanța, iar alegerile servesc doar ca o confirmare a autorității liderului, mai degrabă decât să reflecte diferitele allegiințe ale poporului. O astfel de politică populistă este văzută în America Latină, aplicată de lideri precum Juan Peron și Hugo Chavez în secolul al XX-lea.
Miscările populare se răspândesc de la cei săraci din America Latină la societățile modernizate și democratice. Scăderea bunăstării socio-economice și a corupției s-au combinat pentru a promova lideri și mișcări populiste în mai multe țări europene și în Statele Unite. Alți factori care încurajează răspândirea populismului cuprind capitalismul economic, despre care se știe că slăbește supremația statelor suverane. În plus, o amenințare intensificată din partea terorismului încurajează cetățenii să se îndoiască de capacitățile mișcărilor civile liberale, făcându-le să caute cultura și religia ca protecționari potențiali împotriva acestor adversari externi.
Populațiile populare față de puterea populistă
În sistemul globalizat de astăzi, populismul a fost cunoscut pentru a juca două roluri majore. În primul rând, încearcă să denunțe inegalitățile sociale și condamnă elita societății. În al doilea rând, populismul cere o unitate națională îmbunătățită pentru binele cetățenilor săi. Pledând pentru înțelegerea etnică a democrației, populismul scoate în evidență defectele multor modele democratice și inadvertențele sociale care stau la baza acestora. Ca o mișcare politică, populismul este o reprezentare a democrației ca o leechă, unde denunță și provoacă orice aranjament reprezentativ existent în sistemul politic. Deși populismul este înrădăcinat în limbajul democrației și al filozofiei poporului, el se îndreaptă în mod indirect spre o regulă autonomă înclinată spre majoritate, dar cu izbucniri majore asupra minorităților.
La putere, populismul tinde să-și omoare ideologiile parțiale ale democrației pentru tot. În timpul alegerilor, liderii populiști garantează de obicei reprezentarea minorității discriminate în sistemul politic prin răsturnarea oricărei oligarhii alese. Cu toate acestea, după ce au câștigat puterea, acești lideri încep să implementeze instrumentele guvernului central pentru a limita puterea instituțiilor care susțin democrația. Ei abandonează pluralismul lor de partid, limitează diviziunile puterii, suprimă drepturile opoziției și alte principii-cheie ale democrației constituționale. Pentru a-și exercita puterea, liderii populiști suprimă mișcările sociale prin limitarea libertății mass-media și autonomiilor civile. Chiar și cu promisiunea de a institui reforme pentru a elimina viciile existente în sistemul democratic, liderii populiști nu pot instiga la nicio regulă democratică durabilă care să promoveze reprezentarea egală.
Populismul în secolul 21
Oamenii de știință de la Universitatea din Georgia, Cas Mudde, au definit populismul drept o ideologie subțire care stabilește un cadru pentru un popor pur pe lângă elită, o definiție care a devenit din ce în ce mai influentă în secolul XXI. Ideologia subtilă a populismului este atașată instituțiilor sociale ale socialismului, naționalismului rasismului sau antiimperialismului, pentru a explica lumea și pentru a justifica anumite agende. De exemplu, dl. Wilders, un renumit populist olandez secular-naționalist în apărarea homosexualității în țară, cere o reprimare a islamiștilor prin revărsarea elitei multiculturale. Partidul populist populist anarhist-socialist, Podemos, împinge să prindă toate clădirile vacante deținute de bănci și să le distribuie celor săraci. În Polonia, Kaczynski, un populist religios naționalist, împinge catolicii să preia majoritatea instituțiilor din țară de la liberalii seculari de elită.
În ciuda faptului că a fost adoptată ca o mantră influentă, ideologia subțire a fost criticată de Werner Muller, un politolog de la Universitatea Princeton, care susține că definiția nu reușește să surprindă toate dimensiunile politicii. El susține că populiștii sunt în principal definiți prin afirmația că ei reprezintă doar poporul și că toate celelalte instituții sunt ilegitime în rolurile lor. Pentru Muller, populația este distinctivă în rândul populismului incluziv și exclusiv. Populismul exclusiv se concentrează pe eliminarea grupurilor stigmatizate, cum ar fi refugiații, este mai frecvent în țările europene, în timp ce populismul incluziv cere ca politicile să fie deschise grupurilor stigmatizate și este mai frecventă în America Latină. Muller concluzionează că creșterea populismului constă în împingerea elitelor pentru a aborda problemele pe care le-au ignorat mereu pentru ca ele să se alinieze la elementele majore ale democrației, care cuprind drepturile minorităților și statul de drept.
